„E atât de miraculos că pot să exist, că pot să strâng în braţe o femeie, că pot să beau un pahar cu vin, că pot să plâng sau pot să râd. Miracolul de a fi este atât de mare, încât orice mi se întâmplă mie sau orice se întâmplă cu mine mi se pare că aşa trebuie să fie.
Nu mi-a trecut niciodată prin cap vreo nemulţumire. Ar fi trebuit să mă uit la mine şi să spun că ar fi trebuit să fiu altfel de om, sau altul. Dar eu locuindu-mă pe mine însumi mi se pare că acesta este miracolul şi singurul lucru mai trist este că uneori vreau să fiu şi a doua zi aidoma. Şi marele noroc este că niciodată a doua zi nu sunt aidoma”.
Nichita Stănescu